Pr. Georges Florovsky – Despre creştinism şi cultură (fragment din traducerea românească în curs de apariţie)

Trăim într-o lume schimbată şi în schimbare. Acest fapt nu poate fi negat nici măcar de acei dintre noi care nu sunt pregătiţi sau nu vor să se schimbe, care vor să zăbovească în veacul ce trece cu repeziciune. Însă nimeni nu poate scăpa de discomfortul de a aparţine unei lumi în tranziţie. Dacă acceptăm clasificarea tradiţională a epocilor istorice în „organice” şi „critice”, nu e nici o îndoială că veacul nostru este unul critic, o epocă de criză şi tensiuni nerezolvate. Se vorbeşte deseori în zilele noastre despre „sfârşitul timpului nostru,” despre „declinul Occidentului,” despre „civilizaţia în criză [trial]” şi tot aşa. S-a sugerat uneori că probabil noi trecem acum prin „marea ruptură”, prin cea mai mare schimbare din istoria civilizaţiei noastre, care întrece în magnitudine şi radicalitate trecerea de la antichitate la Evul Mediu, sau de la Evul Mediu la modernitate. Dacă e adevărat că, aşa cum susţine Hegel, „istoria înseamnă judecată” (Die Weltgeschichte ist Weltgericht) atunci există unele epoci decisive, când istoria nu doar judecă, ci, ca de atâtea ori, se auto-condamnă la pieire. Experţii şi profeţii ne reamintesc cu insistenţă că civilizaţiile se înalţă şi decad şi că nu există nici un motiv special pentru care să ne aşteptăm că civilizaţia noastră ar scăpa de această soartă comună. Dacă va exista vreun viitor istoric se prea poate întâmpla ca acest viitor să fie rezervat unei alte civilizaţii, probabil uneia destul de diferită de a noastră.

„Spovedanie neterminată” sau despre confruntarea cu sinele

Spovedanie neterminată, o lucrare semnată cu un pseudonim destul de transparent pentru cititorul atent, a ajuns la a treia ediție. După ce inițial a fost publicată la Editura Bizantină, apoi la Editura Arhiepiscopiei Craiovei, în anul 2010 cartea a fost repusă pe piață de Editura Doxologia, având în plus o prefață a lui Andrei Lemeni și o postfață scrisă de Mihai Zamfir. Recenzia de mai jos a fost scrisă în anul 2008, după apariția acestui jurnal confesiv la Craiova.

Istoria ideilor şi lecţia biografiilor

             Istoria ideilor ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sunt creaţii al modernităţii. Disciplină ştiinţifică dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului de care ne-am înstrăinat şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucât întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează după o anumită metodologie datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că în cea mai mare parte recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea” pe care o locuieşte,  în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernământului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.

Cartea şoaptelor, poveştile unor oameni tăcuţi

           Oameni pentru care istoria să conteze mai mult decât pentru armeni n-am întâlnit, la fel cum nu am întâlnit pe alţii care să nu distingă între istoria seculară şi istoria Bisericii lor, instituţia care timp de veacuri a suplinit statul, fiind elementul de coeziune al unui neam lipsit de ţară. „Copacii uriaşi, cum ar fi cedrii Libanului, crescând, trag pământul după ei, îl fixează şi îl ridică. Aşa s-au ridicat oraşele, ancorate de copacul cel mare care e biserica.”

            La armenii pe care i-am cunoscut, emblematice mi s-au părut omenia lor caldă şi respectul viu pentru tradiţie. Când mă gândesc la ei îmi vin în minte mai ales două întâmplări. În Sibiu, pe o străduţă aglomerată, un armean s-a oprit să ridice de pe jos o bucată de pâine pentru a o adăposti în crăpătura unui zid. Pâinea nu se cuvine să fie aruncată la gunoi, la fel cum nu se cuvine să fie călcată în picioare. La o Universitate germană, profesorul armean la al cărui seminar participam a venit personal în cămin să ne anunţe pe cei câţiva studenţi că orarul s-a modificat vremelnic. Tot la acelaşi profesor, fiecare întrevedere personală debuta cu un dialog despre familie şi preocupările recente, înainte de a trece efectiv la lucru.

Neo-barbaria şi exilul Vieţii

„Barbaria este o ruină, nu un rudiment”.

Joseph de
Maistre

Confruntarea civilizaţiei cu barbaria a devenit un episod istoric care se repetă la intervale constante. Reprezentându-ne istoria sub o formă ciclică, putem vorbi, în istoria civilizaţiei, de reveniri periodice ale barbariei. Nu e prima oară când omenirea ia parte la această amară aventură. Dar când această barbarie întâlneşte postmodernitatea urmările sunt greu de intuit. Privită din interior, civilizaţia postmodernă pare greu de explicat. Lipsite de genealogia tradiţiei, raţionamentele sfârşesc în aporie, iar viaţa umană în debuşeul generos al nihilismului.

Ultima barbarie: tehno-ştiinţa